Asta se întâmpla acum vreo cinci sau șase ani. Era pe vremea când, în curtea noastră, domnea leagănul din fier. Și acum îmi aduc aminte cum arăta, era ruginit, unele bucăți erau desprinse sau lipseau de tot, asta din cauza faptului că l-am folosit mult prea mult și eu, și frații mei mai mari. Avea doi stâlpi în părți, iar unul dintre ei era puțin îndoit, dar nu se simțea prea tare, apoi urma bara de sus de care se susținea scheletul pe care stăteam eu. Mereu trebuia să caut o nouă scândura, fiindcă nu aveam pe ce să-mi așez fundul. Uneori căutam atât de mult, încât îmi pierea cheful de a mă da în leagăn. Și mereu era muzica, ea mă detașa de tot ce era în jurul meu. Ea și închisul ochilor. Izolare sau singurătate. Da, da, singurătatea este și ea bună, este singura cale de regăsirea a propriului eu (asta am citit-o într-o carte de limba română și mi-a rămas în minte). Era frumos, era adevărat, până când a venit războiul. De fapt, nu a fost chiar război, pur și simplu tata mi-a dărmat leagănul. Mai întâi unul dintre stâlpi, cel care era puțin îndoit și apoi tot ce a mai rămas. Spune că din greșeală. Așa e, nu o făcea intenționat. M-am rugat de el să mi-l pună la loc, mi-l și imaginam mai bun, mai frumos, mai rapid, dar nu a mai apărut. În scurt timp a dispărut și fierul și… tot. Au mai rămas doar amintirile. Leagănul este simbolul copilăriei mele. Ș-apoi avea și o istorie. În el s-au dat și frații mei, căci tatăl lor (care a murit când ei erau mici) l-a construit. Mă gândesc că a stat foarte mult când l-a făcut, fiindcă avea multe detalii. După construcție, leagănul a început să dea fericire și libertate. Asta până când, rând pe rând, frații mei și verișorii noștri au început să-și prindă mâinile între schelet și stâlp și să-și provoace răni dureroase. Vărul meu chiar s-a dat și peste cap cu el și a căzut în cap. Mereu îmi arăta mama cum a căzut, făcându-mă să mă sperii și să nu îndrăznesc să mă dau peste cap. N-am făcut-o. N-am fost chiar atât de curajos.
A fost refugiul nostru. Acum nu mai este nimic în locul respectiv, nici măcar un mormânt. Chiar cred că merita unul. Un tată l-a construit, altul l-a dărmat. Poate asta însemnă că ne-am maturizat toți patru. Avem și noi simbolurile noaste.
