Prima zi din primul an. Sună clopoțelul!

A început școala și cu toții suntem nostalgici. Unii dintre noi încă ne mai „roadem” coatele pe băncile mâzgălite, ne ținem de mâini cu un elev nerăbdător ori stăm acasă și privim de la fereastră sau din fața televizorului școlarii și ghiozdanele lor imense. Avem amintiri frumoase de la școală și azi le răsfoim, cele cu intensitate le ținem minte și acum. Le vom ține minte mereu. Eu, în septembrie, mereu rememorez prima zi de școală. Prima zi din primul an.

Un hol foarte lung. Pe dreapta sunt vreo 5-6 uși închise, albe. În jurul meu sunt foarte mulți oameni și copii de vârsta mea sau chiar mai mari. Parcă tot satul a fost îndesat în acest hol. Mă țin de mâna mamei mele și tac, deși nu obișnuiesc să stau locului. Îmi place să alerg, să sar, să râd, să vorbesc tare, să fiu vesel. Acum parcă mă strâng și hainele de pe mine. Sunt noi. Pe gulerul cămășii albe stă cocoțat un papion, pardon, „capion”, cum îi spun eu. Pantalonii sunt negri și pantofii la fel. Nu sunt obișnuit să-mi țin corpul „închis” în astfel de haine, poate puțin nămol sau măcar ceva praf peste ele le-ar face mai interesante. Dar stau cuminte, e o zi importantă, o zi mare, după cum îmi spun toți. „Ehee, s-a terminat cu joaca. De la toamnă, la școală!” Și, uite așa, cuvântul „școală” mi-a creat un disconfort. Ea fură joaca, îmi fură timpul liber, îmi fură hainele mele în care mă simt liber și se spune că e mult mai rea decât grădinița. Abia e prima zi de școală și eu deja știu c-o urăsc. Așteptăm.

Forfotă. Mișcare. Mă țin de mama. Se deschide prima ușă de pe hol și intrăm acolo. Analizez cu privirea. Caut culoare, caut altceva. Prima dată am văzut zeci de rațe galbene, din hârtie, puse pe fiecare masă din încăpere. Mi-au rămas ochii acolo, era altceva decât atmosfera plictisitoare din jur, îmi imaginam cum mă puteam juca cu ele. M-am uitat și în jur și am văzut trei ferestre mari care deschideau o priveliște spre terenul de fotbal, acolo unde îmi petreceam majoritatea timpului. A apărut un chip, era o doamnă frumoasă care tot vorbea, m-am dat de după mama și am văzut-o. Era doamna preoteasă. „Dar… o cunosc, e de la noi din sat, e vecina noastră, mai mereu mergeam la dumneaei cu mama. Oare ce caută aici?” Primul impuls a fost să strig în gura mare, dar am tăcut, nu am îndrăznit să scot un cuvânt. Doamna ne-a invitat să stăm în bănci. „Bănci? Deci… nu! Alea nu sunt mese, sunt bănci.” M-am dus spre bancă, cu mama, desigur. Am pus mâna pe bancă și, astfel, am ajuns la acea rățușcă. Lângă mine era și Dani și, mai încolo, era și Ionela, de fapt, erau toți de la grădiniță! Priveam toate chestiile de pe pereți, de peste tot. Mă obișnuiam cu noul loc și era plăcut. A durat foarte puțin, mi-am luat rățușca galbenă și-am mers spre casă. Toată ziua am povestit despre doamna învățătoare și despre cât de cuminte o să fiu la școală.


Tot ce știu e că în acea zi m-am schimbat. Comportamentul meu a fost unul total diferit, din copilul rău care spunea numai prostii, am devenit unul conștiincios, motivat și competitiv. Am învățat, am plâns la temele făcute prost și am luat bătaie, atunci când murdăream caietele sau uitam să citesc. Toate mi-au prins bine. Ce vreau, de fapt, să spun, este că școala nu este așa cum ni se spune. Oamenii tind să țină minte, mai mult timp, evenimentele nefericite și, de aceea, când aud de un mediu impus, de școală, în cazul de față, primul impuls este reprezentat de un oftat și „ahh”-ul de rigoare. Prima zi de școală, pentru mine, a reprezentat o schimbare în bine.
Clar, doamna învățătoare, căreia îi sunt profund recunoscător, colegii și prietenii, priveliștea de la ferestre și rățuștele galbene m-au făcut să mă îndrăgostesc de școală. Iubirea încă este vie și-mi doresc să fie mereu.
Vouă, celor care ați pășit, astăzi, în curtea școlii, vă urez un an plin cu amintiri frumoase, dar și cu note bune și, cel mai important, cu multe cunoștințe noi. Școala nu se termină când ieșiți din curtea ei. Școala este prezentă în efortul de acasă, în lacrimile de nervi și neputință, în relația cu profesorii și colegii și în visurile ce aduc succesul. Profesorilor, nu le doresc veșnica răbdare, ci vreau să le spun că ar fi bine să facă ei primul și, poate, și al doilea pas către elevi. Eu mereu am vrut să mă apropii de profesori, dar, de cele mai multe ori, m-am oprit în fața ușii, m-am rușinat și am plecat. Sunt sigur că învățam și mai multe dacă ușa nu era închisă. Părinți, fiți mai aproape de copii și ajutați-i să învețe, chiar și prin joacă. Celorlalți nu le doresc nimic, ei deja au amintiri frumoase din școală, poate doar să sunați un vechi coleg și să stați la povești. An școlar bogat să aveți! 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: