În zori – când Soarele întâlnește Luna

Începutul este cel mai complicat, dacă l-ai găsit pe ăsta, degetele încep apoi să tot alunece pe taste până când pui punctul final și gata – ai terminat. SFR-ul meu, de anul ăsta, încape tot într-o singură melodie și, astfel, dacă vreau să mă întorc acolo, trebuie doar să caut melodia și deja sunt în mașina SFR, acolo unde am ascultat-o prima dată, alături de Eduard și Claudiu. Și parcă numele ei e pentru noi, deși poate versurile ei ni se potrivesc doar separat: Hearts & Colors – For The Love.

***

Mergem la Ateneu. Avem, în seara asta gala voluntarilor, mi-am pus tricoul galben pe mine, am dat de două ori cu mâna peste el ca să-l curăț de praf și scame și dau să intru în sală. „Ionuț, Ionuț, spune-mi. Deci o să strig mai întâi băieții și fetele din ASJ și apoi voluntarii noștri. Ești tu, Nicoleta, Adelina, Adina, Delia, Claudiu, Mihaela, Ioana, Crina, Diana și Letiția. Suntem toți 11, da? Off, sper să nu uit pe nimeni”, îmi tot spune Silvia, în timp ce asociază fiecare nume cu câte-un deget de la mâini. Un nume rostit și degetul este dat peste cap. Are emoții, însă știu că face față. O las și intru în sală. Nu e multă lume, însă suntem mulți din echipă – mă uit la câte-un voluntar și îi simt emoția și satisfacția că tocmai a terminat de organizat un festival la care s-a înscris cu vreo lună înainte. Nici n-apuc să descifrez câteva cuvinte rostite de Andrei, pe scenă, că îmi sună telefonul. Este Silvia – cine putea fi? Doar Silvia sună când trebuie și… când nu trebuie. Plânge la telefon și îmi tot spune să ies afară, în fața Ateneului, că s-a întâmplat ceva. „Atât de puternice să fie emoțiile încât să plângă? Nu prea are cum, Silvia totuși nu e la prima ediție”, îmi spun, în timp ce ies din sală și cobor scările. În fața mea se așterne un ghemotoc de oameni care privește în jos. Mi-am dat seama că acolo, jos, este o persoană. S-a întâmplat ceva. Silvia plânge zgomotos, Radmila P. ține pe brațe capul Crinei, iar ceilalți bărbați din jur, la care nu am avut timp nici să mă uit, tot își plimbă pasul de colo-colo. „Dumnezeule!”, îmi spun și de data asta simt teamă față de fiecare clipă care trece. „O pierdem! Grăbiți-vă! Să vină salvarea aia odată”, țipă Radmila P. la noi. Doi bărbați tot dau telefoane. Mă apropii de Crina, văd cum închide ochii, îi pun mâna pe cap și simt bucăți de carne moale – nu-mi dau seama dacă e normal sau nu – tot ce știu este că inima mi se umple cu frica față de moarte. Nu mi-am imaginat niciodată cum e să mori așa, dintr-odată…

***

E ultima seară. M-am pregătit atât de mult pentru festival, mi-am anulat toate planurile, n-am mai scris de mult timp un text, parcă am uitat tot. Îmi dau seama că nici pe mama nu am mai sunat-o. Trebuia. Îi mai povesteam și ei din ce fac eu la festival. Telefonul mi-a sunat continuu, am vorbit cu persoane necunoscute, cu actori, cu membrii echipei mele și deja le cunosc tonul. Ioana, de exemplu, mereu e speriată când o sun, crede că vreau să o cert, dar nu e așa. Privesc în jurul meu, toate par să fie în regulă așa că îmi iau căștile și încep să-mi caut un loc unde să mă ascund. Găsesc o bancă, dau play muzicii și închid ochii. Ațipesc. Nu știu cât timp a durat, însă mă trezesc, muzică continuă să se audă în căști, iar inima îmi bate foarte tare. Schimb melodia și pun una mai lentă.

Deodată, din partea stângă, apare Crina. Mă întreba dacă sunt supărat și îi spun că nu. „Doar aveam nevoie de ceva liniște”, adaug eu ca s-o lămuresc. „Voi, voi toți sunteți niște oameni așa faini, nu știu cum puteți să fiți așa calmi… O să-mi lipsească toate astea”, îmi spune Crina, în timp ce-și aruncă și ea ochii spre cerul înnorat. Am auzit foarte bine ce mi-a spus, deși, în cealaltă ureche, explodau ritmurile melodiei „No vacancy”. Nu-i răspund, doar mă gândesc la faptul că de mâine totul se va încheia, o să revin la programul meu normal și, cel mai probabil, toate astea vor deveni niște amintiri pe care am să le culeg, din când în când, din minte și-am să le pun în inimă. Crina are dreptate, suntem uniți pentru că ne-am cunoscut repede și am lucrat „cu stres”. Am avut „situații care necesitau o rezolvare imediată”, cum ar spune Silvia, și datorită lor, relațiile dintre noi au evoluat rapid, au spart zidurile de la început și, uite, am ajuns aproape de miez. Crina pleacă, iar eu îmi pun din nou casca în urechi și închid ochii.

***

Au plecat și Silvia, și Crina. S-au dus la spital. Finalul va fi unul fericit, căci asta este doar o „situație care necesită o rezolvare imediată”. Intru în Ateneu și le explic celor de acolo ce s-a întâmplat, iar noi, cei care am mai rămas, ne adunăm și plănuim ce trebuie să facem. Ne terminăm treaba aici și apoi mergem cu toții la Crina, la spital. După vreo 20 de minute, deja ne așezam tăcuți pe scaunele spitalului. „Este în regulă, și-a revenit, dar o transferăm la Spiridon pentru mai multe investigații”, ne spune doctorul, timp în care noi ne adunăm în jurul lui cu inima până la gât. Plecăm la Spiridon. Aici nu ne rămâne decât să așteptăm și să începem să povestim tot ce ni s-a întâmplat anul ăsta la SFR. Râdem, ne privim unii pe alții și înțelegem că asta e ceea ce ne-a rămas. Amintirile care ne aduc zâmbete.

***

Anul trecut, toată echipa noastră s-a adunat lângă o bancă din Grădina Palas și fiecare dintre noi a început să răsufle emoții. Am plâns și ne-am promis că o să ne vedem cel puțin o dată pe lună. Nu ne-am ținut de promisiune, unul a plecat în Franța, altul în America și tot așa. Ne mai întâlnim acum, din când în când, și ne zâmbim.

Anul ăsta, nu am vrut să mai facem la fel pentru a-i mulțumi pe toți ceilalți care ne-au certat că ne-am izolat de restul grupului, însă, de data asta, „Dumnezeu a vrut ca noi să fim împreună până la final”, așa cum îmi spunea Nicoleta în ultima seară SFR. Nu ne-am mai promis nimic, ne-am gândit doar la prezent și am trăit ce-am avut pe moment.

Crina s-a făcut bine și a făcut din toată povestea asta cea mai tare glumă. „Am ieșit cu pantaloni rupți în cur, din spital. Pot înfrunta tot în viață”, ni s-a lăudat ea chiar a doua zi. Cu Mihaela și Claudiu m-am văzut la Noaptea muzeelor, iar pe Letiția o văd destul de des pe băncile facultății. Ioana mi-a dat într-o zi un mesaj să mă întrebe de un număr, iar Diana îmi tot spunea că-i lipsesc nopțile SFR. Adina a rămas la fel de tăcută, iar Delia nu mi-a mai spus nimic despre festival, dar o văd că-i duce lipsa. Adelina m-a întrebat de zeci de ori când o să termin și eu textul, iar Nicoleta îmi povestește mai în fiecare zi despre nopțile în care așteptam Soarele să iasă. Ne-am ascuns fiecare după câte-o stea, însă atunci când apare Luna, ne adunăm în jurul ei și cântăm: „La, la, la lasă-mă, Soare – ies când Luna răsare!”.


„-Eduard, unde ești? Vino pe Sarmisegetusa nr. 6 și du-mă la SFR, te rog.”


Un gând despre &8222;În zori – când Soarele întâlnește Luna&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s