Portret de familie emigrantă

Am întrebat-o pe mama ce își dorește de Crăciun, cu speranța că poate o să-mi dea un indiciu și apoi o să dau fuga pe vreun website și o să-i comand ceva care să ajungă la ea, la poartă, până de sărbători. Mi-a spus că își dorește ca cei patru copii ai ei să vină acasă. Am tăcut și-am înghițit în sec. Asta mi-am dorit și eu în fiecare an, ca frații mei să vină acasă, să stăm la masă împreună, să povestim și să ne deschidem cadourile. Anul ăsta am plecat și eu din România, am venit să studiez în Londra și, deși mi-am promis că o să merg acasă de sărbători, mi-am înfipt atât de tare rădăcinile încât acum nu mai pot scăpa. „Nu putem, muncim, mamă”, am răspuns pe grupul de pe messenger.  


Sora mea mai mare, Mariana, a fost prima care, încurajată fiind de anturaj, a plecat în străinătate. Se întâmpla acum mai bine de 15 ani. Abia absolvise opt clase, prinsese un loc de muncă în oraș, la Galați, în șantier și aproape în fiecare săptămână mergeam cu mama și o vizitam. Îmi amintesc că stătea într-o cameră mică, ca de cămin, și că îmi dădea bomboane sau ceva dulce să mănânc. N-a durat mult și a plecat fără să ne dea prea multe detalii. Săptămâni întregi a așteptat mama un semn de la ea și, într-o zi, vecina noastră a strigat la gard: „Sandă, Sandă, hai că e Mariana la telefon.” Am alergat cu mama până la telefonul fix al vecinei și în alea două-trei minute de convorbire, simțeam cum inima îmi bătea de credeam c-o s-o prind în palmă. N-a apucat să ne spună prea multe, nu își permitea să dea banii pe cartelă, dar ne-a zis că este bine, ceea ce a mai liniștit-o pe mama. De atunci trecuseră cinci ani în care, mergeam prin curte și tot așteptam să aud soneria de afară de la telefonul vecinei. După cinci ani, Mariana a venit pentru prima dată acasă și nu era singură, adusese, pe o iarnă foarte geroasă, un grec. Au stat în România două săptămâni, timp în care, din cauza gerului, nu am avut curent în casă. În ziua în care ei au ajuns înapoi în Grecia, venise și la noi curentul, dar noi tot pe-ntuneric ne simțeam.  

Când a plecat și fratele meu (tot în Grecia), colegii și prietenii îmi spuneau că sunt norocos și că am bani pentru că am doi frați în străinătate. Ce-i drept, mergeam cam o dată pe lună la Galați, atunci când mama primea bani, și mâncam ce fel de prăjitură voiam eu de la Chip & Dale, dar, în rest, zilele erau la fel. Mama tot mergea la muncă, eu mă îmbrăcam cu același fel de haine și aveam tot două caiete dictando și două de matematică.

Când mă gândesc la plecare lui Maricel, prima dată îmi vine în minte ziua în care l-am „ajutat” să repare o Dacia 1310 albă. Terminase “liceul auto” din Galați și, odată cu diploma, și-a luat și permisul auto. Era pasionat de mașini și o făcea pe șoferul atunci când prindea ocazia. Dacia aia a stat la noi în curte câteva zile bune și, când a dispărut mașina, și Maricel s-a făcut nevăzut. Plecase în Atena cu alți consăteni, cam pe vremea când eu ar fi trebuit să învăț de la fratele mai mare cum să șutez la poartă. După câteva luni, a plecat și prietena lui la el și și-au construit familia într-o garsonieră mică, au învățat greaca și tot acolo și-au cumpărat și prima mașină, un Ford Focus din 2001, pe care l-am primit cadou când mi-am luat permisul.

Tehnologia începuse să devină ceva mai accesibilă și, prin urmare, începusem să vorbim mai des și cu Mariana, și cu Maricel și într-o vară, când eu aveam vreo 10-11 ani, am plecat cu procura-n geantă în vacanță, în Grecia. Eram singur și timp de 24 de ore am stat numai pe locul de la geam al autocarului plin de români. Am plâns când am plecat din țară, fiindcă deja mi se făcuse dor de mama, dar cel mai mult am plâns în dimineața în care m-am urcat din nou în autocar și am plecat spre casă.

Nu îmi amintesc de ce și care au fost circumstanțele care au făcut-o pe sora mea Giorgiana să plece din țară, dar știu că în momentul în care a ieșit pe poartă, eu mă dădeam în leagăn. N-am știu ce se întâmplă, până când am auzit cum s-a trântit poarta și le-am văzut pe mama și pe Giorgiana cum se strâng în brațe. Am fugit până la poartă și am început să țip la ea. Eram nervos pentru că, vezi Doamne, îmi amintisem că mi-a rupt, cu câteva zile în urmă, un băț. Nu am vrut să o strâng în brațe, doar plângeam de nervi și, deși știam exact ce simt și de ce plâng, m-am prefăcut că sunt nervos și supărat din cauza ei. De fapt, chiar eram, casa începuse să se golească și după plecare ei am rămas doar eu cu mama. A mers în Italia și apoi, după ceva timp, a plecat în Spania.

Am încetat să mai număr anii pe care frații mei i-au petrecut în străinătate, dar cred că Mariana o să facă în curând vreo 20 de ani, Maricel după ce a stat vreo cinci ani în Atena, a plecat, în timpul crizei, în Germania și a făcut și acolo vreo cinci ani. Giorgiana a călătorit cel mai mult, a mers în Spania, Italia, Elveția, Germania și acum locuiește în Franța. Pentru că mă afectase atât de mult acest fenomen al emigrației, mi-am propus să nu părăsesc țara, așa că am mers la facultate în Iași, de unde făceam trei ore cu mașina până acasă. În timp ce studiam jurnalismul la „Cuza”, începusem, în paralel, să aflu și care sunt motivele care-i fac pe frații mei să rămână în străinătate: salariile, birocrația, elefanții din Palatul Victoriei, politica și toate relele. După trei ani, când am început să-mi caut un program de master, mi-am dat seama că cel mai potrivit ar fi să merg în Londra. Și așa se face că anul ăsta o să petrec pentru prima dată Crăciunul la 2.500 de kilometri de casă și-o să fac o captură de ecran în timpul apelului video, în loc de portretul de familie din jurul bradului.


2 thoughts on “Portret de familie emigrantă

  1. Deși m-am născut în Constanța, pentru mine acasă înseamnă Galați, mai exact comuna Tulucești, satul Șivița. Nu aș da pentru nimic in lumea acel sat, acel peisaj al copilăriei. Așteptam să se termine școala și să putem pleca acasă la Galați, mi-aduc aminte cum plângeam la bunica in poală și-i spuneam mamei să ne mutăm la Galați. Nu aveau cum să se întoarcă în Galați pentru că aleseseră Constanța și pentru ca tata alesese viața de navigator. Acum bunicii nu mai sunt, casa s-a vandut … toate s-au schimbat, amintirile copilăriei mele au rămas întipărite in suflet și atât. În fiecare an merg la Galați doar că să îmi încarc sufletul cu acel aer, caut acel peisaj, merg să îmi descarc sufletul la cimitir să le spun bunicilor ce am făcut în decursul anului. Câteva zile cât stau acolo, îmi golesc sufletul de amar, și mă încarc sufletește cu răbdare până voi ajunge următorul an iar la Galați.
    Dacă ți-aș da un sfat ți- aș spune să mergi acasă din N motive, dar te inteleg știu intre ce te împarți.
    Succes in continuare 😊

    Liked by 1 person

    1. Cătălina, și pe mine mă poată gândul foarte des spre locul care m-a crescut. Încerc să merg acasă cât de des pot, fiindcă, așa cum spui și tu, acolo mă încarc cu o altfel de energie. Mulțumesc tare mult!

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.