Dacă stăteam acasă

Am întâlnit, în Londra, români care nu au copilărit deloc în țară, care au fost mereu pe drumuri, dintr-un loc în altul, în funcție de puterea economică. Tot aici am dat și peste români care au decis, nu de mult timp, că este necesar să plece în străinătate – fie pentru a studia, fie pentru a găsi un loc de muncă mai bine plătit. „Mi-au spus verii mei că e mai bine aici și, uite, am venit.” 

Dacă motivele sunt cât se poate de diverse, începuturile par să fie cam la fel. Pe o vreme, când ploioasă, când senină, îți cauți o cameră în care să locuiești, care să fie cât mai ieftină posibil și în care, cu puțin noroc, se și poate trăi cât de cât confortabil. La final, ajungi să dai în jur de 300 de lire pe o cameră la fel de mică ca debaraua ta de acasă. Și pentru că încă gândești în lei, convertești lirele și-ți dai seama că din 1500 de lei, în România, nu doar că-ți plăteai chiria pentru un apartament cu două camere, dar îți mai și rămâneau bani să trăiești o lună-ntreagă. Zilele trec, acum vorbești mai mult în fața ecranului decât o făceai înainte; te plimbi pe străzi londoneze, dar asculți muzică românească-n căști; îți faci cumpărăturile într-un market britanic, dar în bucătăria pe care o împarți cu câțiva străini miroase tot a mâncare românească; pe stradă întorci capul când auzi un cuvânt în română și-ți spui în gând „ăsta-i de-al nostru”. Ești conștient că aproape toți cei dragi au rămas acasă și le spui mereu că ți-e dor de ei, dar nici aici nu te simți prea străin căci, dacă ai nimerit în zona care trebuie, îți vine să juri că trăiești tot în România. Intri într-un restaurant și nu de puține ori comanzi tot în românește, frizerului îi explici tot în română cum să te tundă, iar bârfele tot în limba maternă iau viață. Salariul e mai mare, poate cât al unui profesor universitar din România și asta fără să-ți fi bătut capul cu doctoratul, însă îți urmărești timpul liber cu lupa, de teamă să nu-i pierzi urma. După un an sau doi îți spui că mai stai încă unul și apoi pleci în România sau cel puțin asta le promiți celor din țară când te întreabă când vii acasă. Alteori te gândești că o să stai aici, locul ăsta pare mai puțin corupt, traiul ți-e mai bun, iar cu dorul vezi tu cum faci. Asta până-ntr-un punct.

De aici începi să te întrebi cum ar fi fost viața ta dacă rămâneai acasă. Ce aveai sau ce nu aveai? Unde erai acum? Și odată prins în capcana asta a gândurilor, greu îți mai găsești ieșirea.

Am ajuns în Londra pe 13 septembrie 2018. Aveam un troler și un ghiozdan mare-n spate, de ăla de călătorit pe munte. Am venit aici ca să studiez fotografia documentară și m-am chinuit să-mi înghesui hainele și sutele de amintiri din studenția mea de la Iași (pe care tocmai o lăsasem în urmă) într-o cameră dintr-o casă plină cu români. De atunci și până acum am fost interesat de migrare, de căutarea identității culturale într-o altă țară decât în cea în care ai crescut. Despre români a fost și prima mea expoziție fotografică și tot despre români o să fie și a doua. În călătoria mea prin Londra, am întâlnit mulți conaționali pe care i-am pus să-și imagineze cum ar fi fost viața lor dacă stăteau acasă. Cumva a devenit modul meu de a încerca să-mi dau mie răspunsul potrivit, să-mi spun că am luat cea mai bună decizie și că e bine c-am plecat. Doar că răspunsurile pe care le-am primit m-au făcut să sap și mai mult în interior, nu să acopăr rana abia deschisă. Fotografiile pe care le-am făcut acestor români sunt nu doar o dovadă, ci o amintire puternic ilustrată care mă întoarce inevitabil tot la ziua de 13 septembrie 2018, la ziua în care am ales să plec, nu să rămân.

„Dacă stăteam acasă, lucram la o fabrică de confecții unde am lucrat în ultimii 32 de ani.”
„Dacă stăteam acasă, era nașpa.”
„Dacă stăteam acasă, dădeam la facultate.”

Proiectul a fost publicat și pe contul de Instagram al revistei „Decât o revistă”. (DoR)

View this post on Instagram

Am ajuns în Londra pe 13 septembrie 2018. Aveam un troler și un ghiozdan mare-n spate, de ăla de călătorit pe munte. Am venit aici ca să studiez fotografia documentară și m-am chinuit să-mi înghesui hainele și sutele de amintiri din studenția mea de la Iași (pe care tocmai o lăsasem în urmă) într-o cameră dintr-o casă plină cu români. De atunci și până acum am fost interesat de migrare, de căutarea identității culturale într-o altă țară decât în cea în care ai crescut. Despre români a fost și prima mea expoziție fotografică și tot despre români o să fie și a doua. În călătoria mea prin Londra, am întâlnit mulți conaționali pe care i-am pus să-și imagineze cum ar fi fost viața lor dacă stăteau acasă. Cumva a devenit modul meu de a încerca să-mi dau mie răspunsul potrivit, să-mi spun că am luat cea mai bună decizie și că e bine c-am plecat. Doar că răspunsurile pe care le-am primit m-au făcut să sap și mai mult în interior, nu să acopăr rana abia deschisă. Fotografiile pe care le-am făcut acestor români sunt nu doar o dovadă, ci o amintire puternic ilustrată care mă întoarce inevitabil tot la ziua de 13 septembrie 2018, la ziua în care am ales să plec, nu să rămân. 📸: "Dacă stăteam acasă", proiect de @teoderascu. Ionuț Teoderașcu are 22 de ani, studiază fotografie documentară și fotojurnalism în Londra.

A post shared by DoR (Decât o Revistă) (@decatorevista) on

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.