Muzică și joc în vatra satului

Poate mai mult decât la oricare alt popor, pentru români hora are o însemnătate mai mult decât socială — una istorică ce datează de acum 162 de ani. Pe 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Moldova și pe 24 ianuarie domnitor în Țara Românească. Atunci, în piețele din Iași și București, s-a dansat Hora Unirii, o horă care exista deja în mentalul colectiv și care fusese folosită drept manifest politic muzical. Dincolo de această valoare istorică, hora însuflețea centrul satelor și aducea laolaltă flăcăi, fete, bătrâni și copii, unea prin dans și muzică.

Hora Unirii la Iași de Costache Agafiței (1957), sursa aici.

Hora Unirii

Poetul Vasile Alecsandri a publicat, cu trei ani înainte de Unirea Principatelor, poezia „Hora Unirei” în ziarul „Steaua Dunării”. Un an mai târziu, în 1857, compozitorul Alexandru Flechtenmacher a pus versurile pe muzică. Avea 35 de ani, călătorise și studiase la Viena și Paris, iar de nouă ani se întorsese în Moldova și sprijinea unirea Principatelor Române. De atunci a început să răspândească Hora Unirii printre munteni și moldoveni și i-a învățat pe lăutari s-o cânte la horile și petrecerile din sate și orașe. „Or fi scris apoi și alții hore ale Unirii, dar a lui Flechtenmacher s-a cântat în ziua când s-au îmbrățișat Moldova și Muntenia, și a lui trebuie să fie cântată, prin tradiție, în ziua când sărbătorim unirea tuturor românilor.” (Radu D. Rosetti) 

„Eu am existat pentru neamul românesc din ziua când stihurile mele au răsunat sub arcușul lui Al. Flechtenmacher”, a spus Vasile Alecsandri, iar Mihai Eminescu a caracterizat actul artistic drept „cea mai frumoasă horă a neamului românesc”.

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Ilustrație de Sorina Șerban.

Hora ca obicei

Hora se leagă de mitologia târzie — povestea spune că atunci când s-a împărțit ziua în mai multe părți, fiecare parte a primit numele de „horă” (devenit ulterior oră) —, iar izvoarele istorice indică faptul că hora există de mai mult de 5.000 de ani. De la începutul secolului al XIX-lea, cuvântul horă nu mai cuprinde doar dansul, ci face referire la o serbare, festivitate, obicei, la „Hora satului”, un eveniment organizat de flăcăi. Acesta se ținea în zi de sărbătoare și pentru toată suflarea satului avea o importanță aparte. „Reprezenta un centru care polariza întreaga energie a comunității”, mi-a spus Ovidiu Focșa, muzeograf al Muzeului Etnografic al Moldovei din Palatul Culturii din Iași. Deși existau diferențe de la o zonă istorică la alta, chiar și de la sat la sat, la bază exista un plan ce trebuia respectat de toți cei implicați.

Satul avea o ceată de flăcăi, adică băieți care nu fuseseră încă trimiși în armată, iar ei aveau rolul de a organiza horele din sat de peste an. Căutau și plăteau lăutarii, anunțau oamenii din sat și aveau grijă ca regulile să fie respectate conform tradiției. Hora se ținea în zi de sărbătoare, iar cea mai spectaculoasă era cea din a doua zi de Paști. Începea pe la amiază și se forma pe categorii de vârstă — hora tinerilor, hora celor căsătoriți, hora bătrânilor, hora copiilor. „Tot dansul se făcea în fața unei audiențe, se adunau oameni în jur, cei care nu jucau, și spuneau: uite-l pe ăla, uite-o pe aia a lu’ cutare”, mi-a povestit Ovidiu Focșa. Cea mai spectaculoasă era, însă, hora tinerilor, fiindcă aici erau „băgate, pentru prima dată, fetele în danț” și tot aici își primeau „botezul” și băieții. De fapt, una dintre caracteristicile cele mai profunde ale horei era sacralitatea acesteia ca cerc închis. Hora nu se deschidea pentru oricine și oricând.

Pictură de Ludovic Bassarab, sursa aici

Fata

După ce împlinea 16 ani, fata, îmbrăcată în costum popular, era însoțită la horă de mamă, bunică și uneori și de tată. Intratul în horă se făcea doar cu acordul părinților, iar pe tot parcursul evenimentului era atent analizată de aceștia — cu cine dansa, dacă acela era un flăcău de familie bună, cum dansa etc.. Pentru fată acesta era, de altfel, momentul în care lua contact cu comunitatea, fiindcă era văzută de flăcăi și bătrâni și de aceea era important nu doar cum dansa, dar și ce haine purta. 

Flăcăul

Dacă în cazul fetei, familia era cea care decidea când intra în horă, pentru băiat, ceata era cea care îi permitea sau nu să joace în hora tinerilor. „Dacă băiatul era bine făcut, dacă era primul frate în familie, dacă familia era mai înstărită — intra pe la 14-15 ani, iar dacă avea frați și surori mai mari, trebuind să-i aștepte să se căsătorească, dacă era mai pipernicit sau din familie mare, mai săracă — intra în horă pe la 17-18 ani”, notează Varvara Buzăilă, autoarea studiului „Ceata flăcăilor și hora satului — intituții tradiționale de afirmare a culturii socio-normative”. La fel ca în cazul fetei, intratul băiatului în horă se făcea în a doua zi de Paști sau la o altă sărbătoare importantă. Ceata hotăra cine trebuia să intre în joc, doi flăcăi din ceată se duceau pe lângă băiat, îl luau de mâini și-l introduceau în horă. Fata lângă care se nimerea în horă devenea partenera lui de dans din ziua respectivă. „După ce dansau câteva jocuri, la un semnal, muzicanții cântau un vivat și flăcăii îl ridicau pe brațe în poziție orizontală, cât mai sus, de trei ori, strigând «Ura!»”, adaugă Varvara Buzăilă. Se întâmpla, însă, ca băiatul să ignore obiceiul și să intre în horă de unul singur, fără a primi acordul cetei. În acest caz, el era sancționat. După încheierea jocului era „obligat” de flăcăii din ceată să bea o „ciutură de apă sărată plină-plinuță”, iar odată ispășită pedeapsa, putea să danseze în horă.

Hora din sat ținea până seara târziu, moment în care copiii erau trimiși acasă, bătrânii mergeau și ei la casele lor și rămâneau doar tinerii, care continuau petrecerea. 

„Eram mari, nu aveam cu ce ne îmbrăca. Se făcea jocul în centrul satului. Veneau fete, veneau flăcăi, făceau hora pentru tot satul. Jucau copiii, femeile cu copii în brațe priveau, bătrânii jucau și ei până spre seară: valsuri, tangouri, Bulgăreasca, Jocul Mare, Coasa, Ocol mare, Vingherca, Băsmăluța, Mărunțica. Făceam joc la Crăciun, Sf. Vasile, Paști, Duminica Mare… Să-l fi văzut pe Nicolai Cobusnean, cu cufăicuță de vată și ciobote de chirză, dar juca mai ceva ca artiștii, nu-l ajungeai din urmă. Fetele jucau în târlici [papuci din stofă de suman – n.n., V.B.]. Se înțelegeau 5-6 băieți să tocmească muzicanții, să le plătească, să-i hrănească de 3 ori pe zi, timp de 2 zile, să-i culce în sat”, citează Varvara Buzăilă din amintirile de după Al Doilea Război Mondial ale lui Grigore Ţaca (76 de ani).

În timpul sezonului cald, hora avea loc în centrul satului, însă, când se lăsa frigul, ceata căuta un salon mare — fie din casa preotului sau din casa vreunui boier din sat. De multe ori, iarna, hora era înlocuită cu șezătoarea. Dacă se întâmpla ca un membru din familie să moară, ceilalți membri nu jucau timp de un an. Exista un obicei conform căruia atunci când intrau în joc, neamurile celui decedat aruncau cu monede pe jos ca să joace pe bani, nu pe pieptul mortului.

În timpul sezonului cald, hora avea loc în centrul satului, însă, când se lăsa frigul, ceata căuta un salon mare — fie din casa preotului sau din casa vreunui boier din sat. De multe ori, iarna, hora era înlocuită cu șezătoarea. Dacă se întâmpla ca un membru din familie să moară, ceilalți membri nu jucau timp de un an. Exista un obicei conform căruia atunci când intrau în joc, neamurile celui decedat aruncau cu monede pe jos ca să joace pe bani, nu pe pieptul mortului. 

„Hora are semnificații de exprimare a bucuriei, iar, prin faptul că oamenii se țin mână de mână, strâns legați, este un exemplu de unitate. Mai apoi, faptul că la horă participă și bărbați, și femei, e un simbol de comuniune. Hora are și o semnificație magică, energetică, prin faptul că se bate puternic pământul și se creează, astfel, o legătură energetică între om și interiorul pământului. Să nu uităm nici de incantațiile spuse pe o linie melodică. Mai mult, hora este și un simbol solar pentru că se joacă tot timpul în cerc. Hora este un fenomen social și, deși este o manifestarea laică, participă și preotul, și chiar se poate sfinți”, mi-a povestit muzeograful Ovidiu Focșa.

Ilustrație de Sorina Șerban.

Satul fără horă

În ciuda rolului atât de important, hora este un obicei care a dispărut din multe sate din România. Deși în unele localități se încearcă resuscitarea acestuia, pe alocuri nu a fost înlocuit cu nici o altă practică care să adune satul laolaltă, care să satisfacă nevoia de socializare. În satul în care am copilărit, Crăiești, județul Galați, hora a dispărut prin anii ’70-’80, iar sătenii se mai adună în centrul satului doar atunci când are loc o nuntă sau hramul Bisericii. În perioada pandemiei, nunți nu au mai fost, iar pomana tradițională din ziua hramului a luat forma unor pachete date de Biserică celor nevoiași. Șezători nu sunt și, prin urmare, socializarea se face doar între vecini, acolo unde mai există.

L-am întrebat pe muzeograful Ovidiu Focșa de ce crede că au dispărut aceste obiceiuri și mi-a spus, inițial, că „trăim într-o civilizație contemporană, au dispărut așa cum s-au dus și meșteșugurile, unele pe bună dreptate, iar altele nu au mai ținut pasul”. Apoi mi-a explicat că dispariția horei de la sat ține și de așezarea geografică a localității și de gradul de depopulare. „De obicei tradițiile și meșteșugurile s-au pierdut mult mai repede în satele din proximitatea orașelor și în satele din zonele mai joase, mai ușor accesibile. Pe când în zonele de la munte, fiind zone închise, greu accesibile, datorită reliefului, intruziunea celor de afară era mai greu posibilă și, astfel, tradițiile s-au perpetuat mai mult. De asta putem vedea, în zonele de munte, bătrâni îmbrăcați în port popular care merg duminica la biserică, pe când în zonele de câmpie e o raritate așa ceva. Satele bucovinene, satele din Maramureș, Bistrița, cele din zona de munte a Vrancei păstrează obiceiul horei. Pe când satele din zonele de podiș, de câmpii și apropiate de orașe au renunțat la el. Ș-apoi au dispărut tinerii, nu mai are cine să joace hora.”

Ilustrație de Sorina Șerban.

Acest articol a fost publicat și în cel de-al doilea număr al newsletterului „De la sat”.

One-Time
Monthly
Yearly

Donează și sprijină proiectele mele

Make a monthly donation

Make a yearly donation

Alege suma:

€5.00
€15.00
€100.00
€5.00
€15.00
€100.00
€5.00
€15.00
€100.00

Sau donează cât vrei tu:


Mulțumesc!

Your contribution is appreciated.

Your contribution is appreciated.

DoneazăDoneazăDonează

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: