În 2018 am absolvit Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism, și, cu licența pe drive, am plecat la University of Westminster din Londra. Am început o altă călătorie de doi ani la masterul de fotografie documentară și fotojurnalism. Am avut prima mea expoziție fotografică și am început să combin și mai bine scrisul cu imaginea. Tot în 2018 am “dat” limba română pe engleză și am început procesul de “britanizare” printr-o luptă dintre student și emigrant.
Pe Sighișoara am regăsit-o, acum trei zile, într-o zi ploioasă, răsunând a Macarena și cu gunoaiele la vedere. Drumul de la gară până la primele scări care duceau spre cetate a fost plin de îndoieli. Am dat peste oameni nepoliticoși, care fluierau în timp ce făceam fotografii doar ca să întorc obiectivul și spre ei, peste străzi pustii și multe restaurante sau cafenele închise.
Sus, la cetate, a fost mult mai bine, acolo singurătatea parcă își avea rostul. Din când în când, se mai auzeau ciorile zburând deasupra unei biserici (parcă) părăsite, sunetele puternice ale unor clopote și acordurile calme de la o chitară. În rest, doar pașii noștri izbind pietrele ori atingând rumegușul de pe drumuri. Mirosul de lemn tăiat se amesteca deseori cu cel al ploii.
Și pentru că întâlnirea aceasta a fost dulce-amară, mi-am promis să revin și pe timp de vară.
Uneori, anumitor lucruri nu le acordăm importanța cuvenită din lipsă de timp sau din dezinteres. Cam așa mi s-a întâmplat mie cu Oradea. Când am planificat traseul călătoriei „travelship”, mi-a fost indiferent dacă urma să trecem sau nu prin orașul vestic, însă odată ce am început să-i descopăr peisajele, am fost fermecat. Multe dintre clădiri sunt realizate în stil „Art Nouveau” și, astfel, din contemporan te trezești într-o lume de acum 100 de ani, fără ca măcar să fi achitat o sumă în plus.
Continuă să citești 12 ore în singurul oraș Art Nouveau din România
