„După ce am fost bătuți și gazați acasă, acum să venim să votăm?” | Peste 9.000 de voturi merg din Londra în România

În acest weekend, cât a ținut referendumul, s-a vorbit pe internet despre fenomenul Londra și s-au difuzat imagini cu românii de aici care stăteau la coadă pentru a-și exercita dreptul de a vota. Am mers în cele două zile și am petrecut câteva ore la secția de votare din Harrow, una dintre cele cinci din toată capitala Marii Britanii. Oamenii au stat până și trei ore la coadă pentru a vota, iar, la final, cifrele oficiale au arătat că peste 5.500 de români au votat în secția de votare din Harrow. Celelalte patru secții au adunat împreună un număr de aproximativ 4.200 de voturi.

I. Teoderascu_referendum_Londra-2

***

Continuă să citești „După ce am fost bătuți și gazați acasă, acum să venim să votăm?” | Peste 9.000 de voturi merg din Londra în România

După trei ani: epilog și mulțumiri

„Ionuț, și cînd o să apară la televizor și o să prezinte vreo știre, o să-ți mulțumească”, spune, în glumă, soțul învățătoarei mele. Din punct de vedere etic, nu am cum să fac asta, probabil m-ar paște demisia, însă nu pot să spun că n-aș face-o.

***

Știm asta. O societate sănătoasă se construiește doar prin educație, trebuie să știi să numeri, să cunoști personajele negative și pozitive din basme și, mai apoi, să absorbi și alte informații esențiale. Și pentru a face cunoștință cu educația, ai nevoie de intermediari – de părinți, învățători, profesori și de societate.

Mama a fost cea care, în primii ani în care începeam să înțeleg care-i treaba cu școala și cu „mai puțină joacă”, a trebuit să mă caute pe la locurile de joacă și să mă întrebe dacă mi-am făcut temele. Tot ea a fost cea care m-a certat, în clasa I, că nu îmi terminasem de citit textele. Apoi am început să devin responsabil și am prins drag de carte și de școală. De la un timp, chiar începusem să inventez teme și, pe unde apucam, mai punem și cîte-un desen ca să dea bine. Învățătoarea Gîță Mirela a fost cea care m-a atras, cu o rățușcă galbenă așezată frumos pe bancă, spre brațele educației. Apoi a urmat un curs firesc, de la școala generală la liceu și de la liceu la facultate. Niciodată nu mă depărtasem prea mult de casă. Pînă în septembrie 2015.

Deși mă puteam înscrie la specializarea Jurnalism și la Galați, am ales să vin la Iași. Sincer, mi-au plăcut plimbările pe care le făcusem cu cîteva luni înainte prin Parcul Expoziției și prin Grădina Botanică. Cred că lalelele au fost de vină. Iașul m-a primit cum nu se putea mai bine – în prima zi de facultate am primit o amendă, în tramvai, pentru că nu aveam bilet și era să pun de-un accident în intersecția din Fundație. În rest, o zi de toamnă, ploioasă, în care eu umblam, împreună cu prietena mea, să ne punem cablu TV la apartament. Facultatea am pus-o întotdeauna pe primul loc, am încercat să gust cît mai mult din educația de la prima universitate din România. Lipsurile acestei specializări am încercat să le compensez prin implicarea mea ca voluntar în cadrul Asociației Studenților Jurnaliști din Iași, prin redactarea reportajelor la „Opinia Studențească”, prin stagiul de practică la postul de radio „Viva FM” și prin organizarea diferitelor evenimente și festivaluri. Am extras din fiecare loc serurile de care aveam nevoie și am știut de fiecare dată să las ceva benefic în schimb. În acești trei ani, am fost mai mult pe fugă, am plecat dimineața și am ajuns seara, am sorbit spiritul ieșean și uneori m-am oprit, pentru un moment de reflexie, în fața unei cărți. În tot acest timp, prietenii au fost alături de mine. Nicoleta, Tudor, Bianca, Lavinia, Silvia sînt doar cîțiva dintre prietenii care m-au motivat să continui, să mă autodepășesc și să mă corectez.

ezgif.com-gif-maker-2

Am alternat acești trei ani de facultate cu revenirile acasă, în satul Crăiești. Părinților mei le-a luat puțin să înțeleagă de ce „în acest weekend” nu vin acasă și de ce trebuie mereu să plec mai devreme. De cîteva ori, consătenii mei (pe care nu-i cunoșteam) s-au trezit că le fac fotografii și îi iau la întrebări pentru a face din ei personaje originale de reportaj. Așa s-a născut „Parada gîștelor de sub arcul de coceni”, spre exemplu. Și mulți dintre ei nu au înțeles de ce eu încă sînt „la școală” pentru că, da, educația mereu a căzut pe locul doi sau trei, în România. Însă eu am avut noroc și mult ajutor. De aceea, le mulțumesc părinților că au avut grijă să primesc o educație frumoasă, învățătoarei care m-a ghidat patru ani, profesorilor din gimnaziu și liceu că m-au ajutat să mă dezvolt și vă mulțumesc și dumneavoastră, dragi profesori și colegi, că ați fost intermediarii care mi-au făcut cunoștință, mai întîi, cu studenția și apoi cu meseria de jurnalist.

***

Mă numesc Ionuț Teoderașcu, am absolvit Liceul Tehnologic „Eremia Grigorescu” din Tîrgu Bujor, Galați, și am venit la Jurnalism pentru că îmi place să scriu și sînt tare curios. După trei ani: de fapt, am ales jurnalismul pentru sentimentul de face orice altceva, înainte de un interviu, dar numai să nu mai trebuiască să mă văd cu intervievatul, pentru drumurile pînă la Pașcani, Izvoarele ori Pechea pentru a scrie scrie despre poveștile sătenilor, pentru buletinul de ASJ-ist, pentru serile interminabile de la Opinia Studențească, pentru deadline-urile care mi-au furat fiecare seară de „ieșit în oraș”, pentru apetitul și pofta de știri, pentru cursurile de la opt dimineața la care aveam impresia că încă dormeam, pentru sesiunile de examene care-mi inspirau teamă, pentru istoria pe care eu și alți 50 de studenți am scris-o în cartea universității. Mă numesc Ionuț Teoderașcu, am absolvit Facultatea de Litere din cadrul UAIC și sînt pregătit să părăsesc Iașul. Dar mă voi întoarce.

Ionuț Teoderașcu, șef de promoție

*Articol publicat și în ziarul promoției de la Jurnalism (2015-2018)

Anunț: am găsit o „carte de identitate” cu numele Sanda Nicola

„Uite-o pe Sanda Nicola!” sau „acum prezintă știrile Teodora Tompea!” sunt exclamațiile pe care ni le livrăm, eu și Nicoleta, când le zărim pe ecranul televizorului pe cele două jurnaliste. Ce-i drept, în ultimul timp Sanda Nicola s-a jucat mai mult de-a v-ați ascunselea. Dar îmi aduc aminte cu cât interes și cu câtă admirație o urmăream atunci când prezenta, de pe malul Tamisei, situația de după Brexit. Nu părea chiar atât de greu, chiar credeam că pentru ea este simplu. Dar am aflat, din „Carte de identitate”, că, de fapt, picioarele îi erau „murate”, frigul își făcuse de mult timp culcuș în oase și emoțiile erau de nestăpânit. Deși știam finalul acestei experiențe, cu fiecare rând citit îmi încurajam scriitoarea: „Hai, Sanda, că poți! Ai trecut tu de experiența puturos de relevatorie din Beirut. Ce poate fi mai greu?”. În timp ce-i citeam gândurile, mă simțeam mai apropiat de ea, parcă eram prieteni și-mi permiteam să-i spun Sanda. În realitate n-aș putea.

Continuă să citești Anunț: am găsit o „carte de identitate” cu numele Sanda Nicola