Pare simplu când, pe timp de vară, îți însoțești prietenii la o călătorie pe munte. În afară de căldura suportabilă și de oboseală, nu prea întâmpini multe dificultăți. Cel puțin eu așa îmi amintesc că a fost, în vara anului 2016, când am urcat la Lacul Bucura din județul Hunedoara, cel mai mare lac glaciar (ca întindere) din România.
Poate la fel de simplu trebuia să fie și traseul pe care l-am parcurs ieri, până la Piatra Șoimilor din județul Harghita. Dar nu a fost așa deloc. Prima dată, în această ecuație, adăugăm zăpada și gheața: ba îți mai rămâne încălțămintea într-o groapă plină cu zăpadă, ba îți cad fulgii de pe brazi în cap și, dacă ai noroc, îți intră și pe sub haine. Însă îți spui că nu-i mare lucru și o iei spre vârf. Ingredientul special s-a ținut scai de noi, de jos până sus și de sus până jos. Teama față de urși. Ca să-i ținem departe de noi, am fost nevoiți să țipăm, să cântăm, să vorbim chiar și când nu mai aveam glas, să ne dăm jumătate din energie pe vorbe aruncate-n vânt.
Știam de la început că cel puțin unul dintre noi (Cosmina) cunoștea acest traseu fiindcă îl parcursese cu câteva zile înainte și parcă ne simțeam mai în siguranță. Ceea ce nu știam era că traseul pe care mersese Cosmina nu semăna mai deloc cu cel pe care l-am parcurs noi.
Primul obstacol: „Copacul ăsta nu era aici data trecută”
Pe potecă, un ditamai brad „așezat” pe orizontală ne-a tăiat calea. Ne-am uitat la el, ne-am întrebat cum Dumnezeule s-o fi dezechilibrat un așa brad mare și a mai căzut și fix pe potecă, dar l-am pășit și am mers mai departe. „Noi când vrem să ajungem în vârf, ajungem”, ne-am spus unul altuia și am luat-o la pas grăbit. Încurajările veneau de la Cosmina: „Dacă nu o să vă placă ce o să vedeți sus, puteți să mă aruncați de pe stâncă”. Nouă nu ne era că nu o să ne placă, ci încercam să aflăm, prima dată, cum să ajungem acolo și cum să coborâm. Toate acestea înainte de lăsarea nopții.
Al doilea obstacol: „Pff, pe aici nu mai putem trece”
Acum nu doar că era un brad părăsit în mijlocul potecii, ci o întreagă coroană de crengi dese se culcase pe drumul nostru. Sub nicio formă nu puteam trece peste, așa că am urcat de-a lungul copacului și am încercat să-l ocolim. Și cum să urci pe o pantă plină cu gheața și zăpadă, aproape lipsită de obiecte de care să te ții? Sosise, prin urmare, momentul în care mâinile noastre atingeau pământul mai des decât o făceau picioarele. Odată ajunși la baza copacului, la rădăcină, am dat peste o groapă (practic locul de unde ieșise rădăcina) și am încercat s-o trecem. Am trecut pe partea stângă a unui stânci și deja eram pe potecă. Pe o pancartă scria că zona este frecventată de urși bruni. „Nu citiți asta, vă rog!”, ne îndeamna Cosmina, însă a fost suficient doar să vedem fotografia de la începutul textului.
Odată ajunși pe Piatra Șoimilor, ne-am dat seama că a meritat și bineînțeles că nu am aruncat-o pe Cosmina de pe stâncă. Aveam nevoie de ea și la coborâre.
„Dar parcă nu am venit pe aici”
După o ședință foto de aproape o oră, ne-am grăbit să ajungem jos. Deja soarele intrase printre dealuri și întunericul încerca să ne prindă din urmă. Muntele l-am coborât alunecând. „Dar parcă nu am venit pe aici”, le spuneam fetelor, însă continuam s-o iau spre vale căci tot urma să ajungem undeva. Crengile se rupeau, șoimii cântau deasupra copacilor și noi stăteam cu urechile ciulite ca să auzim orice zgomot necunoscut (poate de urs). „Și dacă vine un urs, ce faci? Te urci în copac, te înalți ca să pari mai mare, te prefaci mort, o iei la vale?!”, erau întrebările pe ni le tot adresam.
Când am ajuns lângă bradul căzut, l-am pășit iar (ca să nu rămână mic) și am luat-o spre mașină. „De-am fi știut noi că bradul ăsta urma să fie de fapt cel mai mic obstacol…”. Am alergat cu brațele deschide spre mașină, am îmbrățișat-o și i-am promis că nu mai plec de lângă ea. Spre final, Bianca ne-a spus, mai în glumă, mai în serios, că acest traseu a fost provocarea vieții ei.
Azi avem alte două trasee pe listă, însă, de ceva timp, a început să ningă. „V-ați rugat, aaa?”, ne spune Cosmina. „Da, Cosmina, ne-am rugat ieri și pentru azi, și pentru mâine”.
