Știri inventate de copii

E ora 7 dimineața. Ne urcăm în mașina Ford, doi în față, trei în spate, luăm câteva foi și ceva cretă colorată cu noi, iar peste o oră coborâm în fața școlii gimnaziale din satul Buznea, județul Iași. Deși e sâmbătă, de pe holurile școlii se aud țipetele și mișcările bruște ale unor copii din clasele primare. Toți așteaptă nerăbdători să afle ce le-a pregătit învățătoarea de i-a chemat la școală fix într-o zi de sâmbătă. Intrăm în clasă. O puzderie de perechi de ochi se uită la noi, însă noi evităm cumva contactul și privim pereții decorați cu desene și planșe de tot felul. De jur-împrejur, ca o barieră, se odihnesc monitoarele unor calculatoare, acoperite cu o pânză neagră. Suntem trei studenți de la Jurnalism, un absolvent de Jurnalism și un student de la Geografie, toți cinci de la „Cuza” și am venit, în urma invitației primite de la dna învățătoare, să le „predăm” jurnalism copiilor, să-i învățăm cum se scrie o știre, să le arătăm cum se ține microfonul în mână, să le povestim despre educația media și să-i încurajăm să se facă jurnaliști. Totodată, ne interesează să aflăm, printre altele, care este relația copiilor cu jurnalismul, ce tip de programe urmăresc și cum sunt aceștia influențați de media.

Continuă să citești Știri inventate de copii

Cu oile pe coclauri sau la facultate?

Apar uneori pe parcursul vieții momente când trebuie să decizi dacă o iei la dreapta sau la stânga. Cele mai frustrante sunt cele legate de liceu, facultate și, într-un final, de meserie. Căci vrei să faci ceva plăcut ție, dar să și trăiești bine din ceea ce faci. Întrebările alea cu „ce vrei să te faci?”, „unde dai mai departe” sunt la fel de enervante ca atunci când cineva îți ascunde telefonul și râde prostește când întrebi unde-i. Te plictisesc, te agită și mai rău, fiindcă, de fapt, nimeni nu stă să-i explici până la capăt cum ți-ai gândit tu strategia. Întrebarea asta, venită des de la neamuri, nu face altceva decât să aprindă un foc care, dacă nu știi să-l stăpânești, te va arde.

Continuă să citești Cu oile pe coclauri sau la facultate?

Prima zi din primul an. Sună clopoțelul!

A început școala. Cu toții suntem nostalgici, fie că încă ne mai „roadem” coatele pe băncile mâzgălite, fie că ținem de mâini un elev nerăbdător, fie că stăm acasă și privim, școlarii și ghiozdanele lor, pe geam sau la televizor. Avem amintiri frumoase de la școală, iar cele cu intensitate le ținem minte și acum, le vom ține minte mereu. Eu întotdauna îmi aduc aminte de prima zi de școală. Prima zi din primul an.

Un hol foarte lung. Pe dreapta sunt multe uși închise, albe. În jurul meu sunt foarte mulți oameni și copii de vârsta mea sau mai mari. Parcă tot satul a fost îndesat în acest hol. Mă țin de mâna mamei mele, deși nu obișnuiesc să stau locului. Îmi place să alerg, să sar, să râd, să fiu vesel. Dar acum nu plec. Îmi e teamă că mă pot pierde și… mai sunt și hainele de pe mine. Sunt noi. Cămașa albă pe al cărei guler stă cocoțat un papion, pardon „capion”, cum îi spun eu. Pantalonii sunt negri și pantofii la fel. Nu prea mă interesează astea, poate puțin nămol sau măcar ceva praf peste ele le-ar face mai interesante. Dar stau cuminte, e o zi importantă, o zi mare, după cum îmi spun toți. „Ehee, s-a terminat cu joaca. De la toamnă, la școală!” Și, uite așa, cuvântul „școală” mi-a creat un disconfort. Ea fură joaca, îmi fură timpul liber, îmi fură hainele mele în care mă simt libeeer. Se spune că e mult mai rea decât grădinița. Nici pe acolo nu prea am dat, doar îi priveam pe alții, când se termina programul, printre găurile din gard. Mă feream de ea, dar e altă poveste. Acum sunt într-un hol și aștept să încep școala. Recunosc, nu-mi place aici. Mă plictisesc, așteptăm și nu știu ce așteptăm. Deja mă țin de mâna mamei de vreo jumătate de oră și simt cum mă sufoc. Vreau să se termine, să mă duc acasă, să mă schimb și să fac ceea ce mă pricep cel mai bine să fac: să mă joc.

Continuă să citești Prima zi din primul an. Sună clopoțelul!