Anunț: am găsit o „carte de identitate” cu numele Sanda Nicola

„Uite-o pe Sanda Nicola!” sau „acum prezintă știrile Teodora Tompea!” sunt exclamațiile pe care ni le livrăm, eu și Nicoleta, când le zărim pe ecranul televizorului pe cele două jurnaliste. Ce-i drept, în ultimul timp Sanda Nicola s-a jucat mai mult de-a v-ați ascunselea. Dar îmi aduc aminte cu cât interes și cu câtă admirație o urmăream atunci când prezenta, de pe malul Tamisei, situația de după Brexit. Nu părea chiar atât de greu, chiar credeam că pentru ea este simplu. Dar am aflat, din „Carte de identitate”, că, de fapt, picioarele îi erau „murate”, frigul își făcuse de mult timp culcuș în oase și emoțiile erau de nestăpânit. Deși știam finalul acestei experiențe, cu fiecare rând citit îmi încurajam scriitoarea: „Hai, Sanda, că poți! Ai trecut tu de experiența puturos de relevatorie din Beirut. Ce poate fi mai greu?”. În timp ce-i citeam gândurile, mă simțeam mai apropiat de ea, parcă eram prieteni și-mi permiteam să-i spun Sanda. În realitate n-aș putea.

Continuă să citești Anunț: am găsit o „carte de identitate” cu numele Sanda Nicola

Prima zi din primul an. Sună clopoțelul!

A început școala. Cu toții suntem nostalgici, fie că încă ne mai „roadem” coatele pe băncile mâzgălite, fie că ținem de mâini un elev nerăbdător, fie că stăm acasă și privim, școlarii și ghiozdanele lor, pe geam sau la televizor. Avem amintiri frumoase de la școală, iar cele cu intensitate le ținem minte și acum, le vom ține minte mereu. Eu întotdauna îmi aduc aminte de prima zi de școală. Prima zi din primul an.

Un hol foarte lung. Pe dreapta sunt multe uși închise, albe. În jurul meu sunt foarte mulți oameni și copii de vârsta mea sau mai mari. Parcă tot satul a fost îndesat în acest hol. Mă țin de mâna mamei mele, deși nu obișnuiesc să stau locului. Îmi place să alerg, să sar, să râd, să fiu vesel. Dar acum nu plec. Îmi e teamă că mă pot pierde și… mai sunt și hainele de pe mine. Sunt noi. Cămașa albă pe al cărei guler stă cocoțat un papion, pardon „capion”, cum îi spun eu. Pantalonii sunt negri și pantofii la fel. Nu prea mă interesează astea, poate puțin nămol sau măcar ceva praf peste ele le-ar face mai interesante. Dar stau cuminte, e o zi importantă, o zi mare, după cum îmi spun toți. „Ehee, s-a terminat cu joaca. De la toamnă, la școală!” Și, uite așa, cuvântul „școală” mi-a creat un disconfort. Ea fură joaca, îmi fură timpul liber, îmi fură hainele mele în care mă simt libeeer. Se spune că e mult mai rea decât grădinița. Nici pe acolo nu prea am dat, doar îi priveam pe alții, când se termina programul, printre găurile din gard. Mă feream de ea, dar e altă poveste. Acum sunt într-un hol și aștept să încep școala. Recunosc, nu-mi place aici. Mă plictisesc, așteptăm și nu știu ce așteptăm. Deja mă țin de mâna mamei de vreo jumătate de oră și simt cum mă sufoc. Vreau să se termine, să mă duc acasă, să mă schimb și să fac ceea ce mă pricep cel mai bine să fac: să mă joc.

Continuă să citești Prima zi din primul an. Sună clopoțelul!