Anunț: am găsit o „carte de identitate” cu numele Sanda Nicola

„Uite-o pe Sanda Nicola!” sau „acum prezintă știrile Teodora Tompea!” sunt exclamațiile pe care ni le livrăm, eu și Nicoleta, când le zărim pe ecranul televizorului pe cele două jurnaliste. Ce-i drept, în ultimul timp Sanda Nicola s-a jucat mai mult de-a v-ați ascunselea. Dar îmi aduc aminte cu cât interes și cu câtă admirație o urmăream atunci când prezenta, de pe malul Tamisei, situația de după Brexit. Nu părea chiar atât de greu, chiar credeam că pentru ea este simplu. Dar am aflat, din „Carte de identitate”, că, de fapt, picioarele îi erau „murate”, frigul își făcuse de mult timp culcuș în oase și emoțiile erau de nestăpânit. Deși știam finalul acestei experiențe, cu fiecare rând citit îmi încurajam scriitoarea: „Hai, Sanda, că poți! Ai trecut tu de experiența puturos de relevatorie din Beirut. Ce poate fi mai greu?”. În timp ce-i citeam gândurile, mă simțeam mai apropiat de ea, parcă eram prieteni și-mi permiteam să-i spun Sanda. În realitate n-aș putea.

Continue reading Anunț: am găsit o „carte de identitate” cu numele Sanda Nicola

Prima zi din primul an. Sună clopoțelul!

A început școala și cu toții suntem nostalgici. Unii dintre noi încă ne mai „roadem” coatele pe băncile mâzgălite, ne ținem de mâini cu un elev nerăbdător ori stăm acasă și privim de la fereastră sau din fața televizorului școlarii și ghiozdanele lor imense. Avem amintiri frumoase de la școală și azi le răsfoim, cele cu intensitate le ținem minte și acum. Le vom ține minte mereu. Eu, în septembrie, mereu rememorez prima zi de școală. Prima zi din primul an.

Un hol foarte lung. Pe dreapta sunt vreo 5-6 uși închise, albe. În jurul meu sunt foarte mulți oameni și copii de vârsta mea sau chiar mai mari. Parcă tot satul a fost îndesat în acest hol. Mă țin de mâna mamei mele și tac, deși nu obișnuiesc să stau locului. Îmi place să alerg, să sar, să râd, să vorbesc tare, să fiu vesel. Acum parcă mă strâng și hainele de pe mine. Sunt noi. Pe gulerul cămășii albe stă cocoțat un papion, pardon, „capion”, cum îi spun eu. Pantalonii sunt negri și pantofii la fel. Nu sunt obișnuit să-mi țin corpul „închis” în astfel de haine, poate puțin nămol sau măcar ceva praf peste ele le-ar face mai interesante. Dar stau cuminte, e o zi importantă, o zi mare, după cum îmi spun toți. „Ehee, s-a terminat cu joaca. De la toamnă, la școală!” Și, uite așa, cuvântul „școală” mi-a creat un disconfort. Ea fură joaca, îmi fură timpul liber, îmi fură hainele mele în care mă simt liber și se spune că e mult mai rea decât grădinița. Abia e prima zi de școală și eu deja știu c-o urăsc. Așteptăm.

Continue reading Prima zi din primul an. Sună clopoțelul!