Simt o conexiune aparte față de poveștile de la sat datorită faptului că am copilărit la sat. Comparând ruralul cu urbanul, mereu mi s-a părut că cel dintâi este mai sincer și mult mai primitor. Unde altundeva te poate opri cineva din plimbarea de dimineață ca să te întrebe ce faci și dacă nu cumva vrei să intri puțin să guști țuica de prună? La oraș asta ar părea și ciudat.
Dacă cercetezi superficial, poveștile din rural ar putea să arate la fel peste tot: sărăcie, violență-n familie, lipsa educației, copii murdari. Însă dacă îți dai timp, o să descoperi că nu este deloc așa. Copilul cutare o fi el murdar, dar asta ar putea să facă parte din copilăria lui fericită. Și poate nu mereu este așa sau, dacă este, ar trebui să privim mai în profunzime și să înțelegem motivele, nu peste tot este la fel. Dincolo de aspectele triste, care cu siguranță există și ar trebui să facem ceva să le schimbăm, poveștile satului românesc sunt emoționante și nostalgice.
Poveștile adevărate de la sat necesită timp, nu poți intra în curtea unui om și să-l pui să-ți zică povestea vieții. Eu, spre exemplu, când merg în curtea cuiva, încerc să-mi ascund aparatul de fotografiat și să spun câte ceva despre mine. Prima dată se construiește încrederea, este pasul cel important.
